– Medic, poetă şi scriitoare? Sau scriitoare, poetă şi medic?

– Mai întâi a fost cuvântul rostit, apoi cel scris – când literele au învăţat să se adune. Poezia din orice venea înspre mine; chiar şi din imaginile aparent fără semnificaţie, din întâmplările, gesturile, poveştile, efuziunile unora sau manifestarea puternică a unor sentimente neplăcute, pentru că întotdeauna am văzut în negru şi o picătură de alb, de unde şi abordarea nativă, mai târziu, a omului, într-altfel. Copil fiind, am suprapus poezia pe partea frumoasă a ceea ce vedeam; mai târziu, ea a devenit artă, ritm. Eram ca un magnet. Nimic din ce am atras nu a plecat înapoi. A ajuns matricea pe care s-a format omul. Desigur, pe lângă poezia din orice au venit înspre fiinţa mea şi lucruri teribile în care nu am reuşit să identific miracolul; tristeţile, inconştient, s-au retras într-o zonă flu – uneori strigă şi sunt detectate de conştient ca puncte vulnerabile. Medicina, ca perspectivă, a apărut în anul IV de liceu, ultimul trimestru, până la acel moment dorindu-mi să urmez Institutul de Fizică Atomică.

– Afirmaţi cu ceva timp în urmă că „medicina are o poezie a ei”. Cum se construieşte o relaţie între medicină şi literatură? Ce au ele în comun? Vindecă ambele în moduri diferite?

– Poezia se află peste tot. Trebuie să o vezi. Spuneam cândva: ,,Medicina are o poezie a ei pe care o scrii cu sufletul împărţit între toţi cei care au nevoie de tine. Tu nici nu simţi asta, doar aluneci către inimi ca un vers cu un ritm anume. Apoi te identifici într-atât încât nu mai ştii unde începe medicina şi unde sfârşeşte poezia”. Unii pacienţi sunt bolnavi, alţii îşi construiesc ,,lipsuri”. Dincolo de atitudinea ştiinţifică, există empatia. Este dificil să o dobândeşti, se simte falsul în abordare, arta disimulării se subţiază. Altfel, ea te identifică, prin trăire, cu ceilalţi. Consider că un medic artist comunică într-un mod special cu pacientul. El nu va fi niciodată fragil din cauza celor pe care îi ajută; o face într-o manieră naturală. Medicina şi arta au sufletul în comun, fărâma aceea de energie fără de care am fi doar pietre. Iar literatura, da, poate să vindece prin conexiune. Am terminat de curând cartea Bărbaţi singuri, al optulea roman. Toate personajele sunt medici (prin deducţie, unii, şi scriitori), oameni care trăiesc cu fericire sau amărăciune, disecând adevărul lor până la os. Redau un fragment: „Luca, toţi suntem singuri – într-o măsură mai mare sau mai mică. În fond, ce este singurătatea? Un sentiment pe care-l ai atunci când dispare un cub mic dintr-un cub rubik prin care ne identificăm. Suntem obişnuiţi cu toate piesele, fiecare având o anumită semnificaţie. Când una dintre ele dispare, vedem hiatul şi ne considerăm incompleţi. O căutăm, încercăm, uneori o găsim, alteori nu. Joaca aceasta care nu ştim când se va sfârşi o percepem ca pe singurătate, neajutorare, neputinţă, când de fapt ne lipseşte doar un cubuleţ. Exagerat, nu? Şi creierul îşi pierde din neuroni şi tot ne dirijează, şi inima are mici zone de ischemie şi tot bate, şi mâna are cinci degete şi tot este funcţională chiar cu patru. Nimic nu rămâne la fel, pe parcurs; nu semănăm cu ce am fost la început. Ne adaptăm, deci. Un fel de joacă, de căutare a ceea ce pierdem, pentru că nu vrem să acceptăm că existăm doar ca fenomen ireversibil. Când vom înţelege asta, noţiunea de singurătate va dispărea”.

– Când aţi început să scrieţi? Şi cum a fost începutul?

– Debutul s-a produs în şcoală generală. Când scriam în gând mă ridicam parcă deasupra mea însămi. Am continuat să scriu în perioada de liceu. În cei şase ani de medicină am uitat cumva de partea aceea de suflet, fiind preocupată de formarea sub aspect profesional. În stagiatură, nu mă mai regăseam. Şi într-o zi s-au rupt toate digurile. Presiunea a fost uriaşă. Am scris primul roman – Şi totuşi... happy-end – debut editorial în 1992.

– Care au fost scriitorii care v-au inspirat în perioada debutului?

– În perioada de liceu am citit mult Rainer Maria Rilke, Emil Cioran, Marin Sorescu, Nichita Stănescu.

– Menţionaţi undeva că scrisul e „o supapă care, dacă nu ar exista, am muri de nelinişti”. De fapt, ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?

– Poezia reprezintă o supapă, de cele mai multe ori. Un sentiment acut (tristeţe, durere, revoltă) care trebuie exteriorizat, mai mult sau mai puţin ermetic, pentru a putea să înaintez. Poezia este reprezentarea eului în afara mea. Fericirea nu a avut loc niciodată în poemele mele. În vers m-am dedublat, ieşind în afară, înălţându-mă. În proză, este altfel. Cobor, disec, analizez, discut, caut, înţeleg, mă regăsesc sau mă rătăcesc şi mai mult prin afundare şi prăbuşire în supoziţii. Parcă aş fi într-o barcă, pe mare; liniştea ei mă adoarme, valurile mă agită, dar niciodată nu-mi spun ce se va întâmpla. Degetele mele pe apă declanşează furtuna şi atunci aflu direcţia doar pentru o zi. De cele mai multe ori, omul din mine, care scrie, mă domină, îmi dirijează viaţa, îmi controlează creierul. Medicina este cea care aduce barca la mal.

– Dacă ar fi să alegeţi: poezie sau proză?

– În mine, poezia şi proză se comportă ca două entităţi libere. Sunt ca fiinţele; locuim împreună, coabităm, fiecare cunoscându-şi menirea şi respectându-se ca modalitate de exprimare atunci când simte fiecare nevoia aceea arzătoare venită din creier sau din adânc. Cum să-mi aleg celulele? Cum?

– Mai ascultaţi Chopin? De ce Chopin?

– Da, întotdeauna! Părinţii mei ascultau Chopin. Muzica lui o simt ca pe o tăcere fluidă. Mă descompune şi mă compune la infinit.

– De unde au venit poemele din Zvonuri şi lilieci (Editura Neuma, 2023)?

– Am avut COVID în decembrie 2022. Mă aflam în convalescenţă. Deşi blindată terapeutic, forma a fost agresivă. În cea mai mare parte, poemele le-am scris în perioada aceea. Angoasată ca de iminenţa unei apocalipse, mi-am imaginat că trăiesc într-o societate distopică şi am ieşit printr-o gaură laterală, experimentând privitul din alt timp şi alt spaţiu. Disecam, analizam. Totul era straniu. Uneori reveneam, prin dedublare, lăsam pe Pământ o parte din mine, apoi mă întorceam în alte lumi. Partea rămasă devenea nostalgică şi neputincioasă. Un volum de poeme complex; al şaselea după Tu nu ştii cum plâng fluturii, (Proxima, 2012), Extrasenzorial (Şcoala Ardeleană, 2019), Ziua care îţi trece prin minte (Semne, 2019), Anamnesis (Şcoala Ardeleană, 2020) şi Stre-suri (Eikon, 2020).

– Aveţi un fel discret, de o desăvârşită gentileţe, de a vă face simţită prezenţa. Trăim însă într-un cotidian sonor, în care fiecare strigă. De ce această discreţie?

– Felul acesta de discreţie este genetică, nu dobândită prin înţelepciune de către entităţi inteligente. Dezavuez gălăgia în toate formele în care se manifestă. Spunea tata: „De ce să strigăm despre noi într-o mulţime nevinovată? Să o facă cei în măsură!”. Cred că strigătul excesiv vine din narcisism, din (încă) bebeluşul din noi.

– Mai scrieţi în gând, la stop, în timp ce conduceţi? Şi în ce alte circumstanţe mai scrieţi?

– Romanele Ape spre nimic, Viaţă, atât şi Păsări şi umbre (Editura Eikon, 2019), primele trei din seria celor cinci volume în care acţiunea este continuată de personaje, în cea mai mare parte au fost scrise la stop, în gând – atunci când conduceam, în pauzele dintre consultaţii şi în puţinul răgaz de acasă. Ultimele din seria celor cinci, Anatomia sugestiei şi Step pe o planetă sălbatică (Editura Tracus Arte, 2021), le-am scris noaptea.

– De unde vine literatura – dintr-o mare nefericire sau dintr-o mare fericire? Cum e legătura dintre stare şi scris?

– Personajele mele, în general, sunt nefericite; uneori mi se pare nedrept şi adaug câteva pagini sau un capitol. Dar se simte lipsa de autenticitate şi revin asupra ipostazei iniţiale. Fiecare dintre cele două volume ale romanului Kanaka (volumul I scris de Ioan, volumul II scris de Ira) – apărut în 2022 la Editura Şcoala Ardeleană – au un final ambiguu; tristeţea le defineşte; viaţa nu este perfectă în niciun moment al personajelor. Nu întotdeauna ceea ce nu este desăvârşit generează amărăciune. Dar ele, personajele mele, au o matrice a lor la care aderă cu uşurinţă durerea.

Da, starea imprimă firul acţiunii, fericirea sau nefericirea personajelor. Nimic nu este previzibil – suntem oameni puşi în priza extremelor.

Şi tot tristeţi cu un metabolism propriu din romanul Bărbaţi singuri: „Dar cu dragostea faţă de mine cum rămâne? Cine trebuia să o manifeste? Cine trebuia să pună în sufletul meu de copil, de adolescent, de adult, piesa aceea lipsă? Poate el nu ar fi putut, nu s-ar fi priceput la copii, dar mi-ar fi spus că iubirea nu are sens sau că nu există, că ceea ce ne dorim este doar o ficţiune pe care atunci când o vom avea ne va şubrezi; şi nu aş mai fi crescut aşteptând să cadă din cer bucata aceea lipsă din mine. Am perceput golul, l-am umplut cu ce-am ştiut, cu ce-am crezut, cu ce m-am minţit că am descoperit, cu vorbele mari ale oamenilor mici şi caii verzi de pe pereţi, cu gesturile stupide ale farsorilor şi chiar cu ura sau indiferenţa ta când nu mai găseam altceva... De ce mi-ai făcut asta, mamă? Pe cine ai vrut să pedepseşti?”

– Cum susţine scrisul Effi – motanul dumneavoastră cu privire metafizică? Are nevoie un scriitor de pisici?

– Omniprezent, Effi este fiinţa căreia îi adresez întrebări în timp ce scriu, care stă în spatele laptopului când ascult muzică, care iubeşte, înţelege, mă strigă în felul lui şi se ascunde, supărat, atunci când nu-i răspund. Dacă s-ar metamorfoza vreodată, ar fi sigur scriitor, meloman şi ar avea idiosincrazie la telefon sau aparatul de fotografiat. Deocamdată aşteaptă cu stoicism imaginile pentru, în sfârşit, cartea sa, Poveştile motănelului Effi.

– Aveţi tabuuri legate de scris? Care ar fi ambientul ideal?

– Nu am un perimetru tabu. Ambientul ideal... un birou modest, şemineul, pianul cu fotografia înrămată a Reginei Maria, vioara mea şi mandolina tatei, alături, un lampadar, Effi în balansoar, Chopin, maşina de scris, o coală îngălbenită, aerul moale şi, din când în când, chipul fericit şi blând al oamenilor dragi de lângă mine sau doar gândul lor bun.

– Ceai sau cafea? Şi cu ce le asociaţi, într-o recuzită literară?

– Nes frecat cu zahăr şi apă (două, trei – dacă lucrez toată ziua), mere, bomboane, nuga sau jeleuri din lămâie...

– Ce înseamnă „a avea timp într-o viaţă care fuge”?

– Aş vrea să mă pot delimita cu decenţă de fugă. Să mă pot apleca întotdeauna doar pe ceea ce îmi place, să mă înconjur de oameni empatici, să opresc cubuleţele care se pierd iremediabil din puzzle-ul meu, să nu mă mai mint că le caut. „Viaţa este o păcăleală, Luca! Ea ne descompune la propriu şi ne recompune doar mental. O păcăleală, grasule!” – spune Ovidiu în romanul Bărbaţi singuri, în curs de apariţie. Da! Timpul meu, succesiunea de momente (la pas normal sau în fugă), viaţa mea pe acest Pământ. Dar viaţa merge mai departe, poate.

– Ce nu va exista niciodată în scrisul dumneavoastră?

– Voi folosi întotdeauna un vocabular decent; cel trivial este pe toate gardurile şi pereţii unor blocuri. Desigur, personajele pot veni din medii diferite, culturi diferite şi vor trage după ele aerul viciat în care s-au format ca oameni needucaţi, chiar dacă doza de instruire şi-ar fi putut-o administra şi singuri – în măsura în care mentalul lor ar fi înţeles această necesitate. Dar de ce eu, ca scriitoare, ar trebui să-i permit unui astfel de om să deschidă gura? Eu pot să descriu gesturile lui, aspectul, comportamentul fără a-i permite să-şi exhibe neputinţa – doar un frustrat, un needucat, lipsit de alte pârghii şi neajutorat îşi strigă într-un mod obscen suferinţa; nu baţi cu pumnul în masă pentru că eşti puternic şi nici nu înjuri pentru că ai dreptate. Există alte atitudini prin care îţi poţi exprima puterea, revolta, îngrijorarea, rătăcirea. Şi dacă procedez în felul acesta, eu nu îi limitez unui astfel de personaj accesul într-o poveste reală, doar îl identific cumva cu mărul acela stricat pe care îl aruncăm (sau îl curăţăm) dintr-o normalitate evidentă. Cine va reuşi să citească mesajul transmis în maniera aceasta va înţelege că valoarea umană nu are nimic de-a face cu octavele superioare şi obscuritatea unei exprimări. Scrisul nu doar eliberează, regăseşte, identifică scriitorul în actul său artistic. El poate să sugereze ceva benefic cuiva care receptează adecvat. Faptul de a nu-l lăsa să vorbească într-un mod indecent nu echivalează cu lipsa mea de onestitate, câtă vreme descriu civilizat un personaj grobian şi mă implic prin relatare în mediul său noroios. Nu voi folosi obscenităţi doar pentru că ele există în vocabularul limbii române şi nu mă voi apropia trivial de epuizarea morală a unor personaje. Nu cred că voi relata mai bine o stare, un eveniment, învăţând să vorbesc în limba deşănţată, uneori, a unui graffiti colorat. Asta nu înseamnă că cei care folosesc în scriere orice limbaj, pentru a fi convingători sau apropiaţi de sens, greşesc. Este modul lor de abordare a realului.

– Cum explicaţi acest citat – care vă aparţine: „Nu-mi doresc să uit vreodată – fie chiar şi pentru a putea spune că astăzi este cea mai frumoasă zi”.

– Suntem compuşi din trecut şi prezent. Este posibil ca mâine să nu mai existe. Dacă ceva ne confiscă trecutul, vom fi reduşi la ziua de azi – un număr într-un calendar; nu avem la ce să ne raportăm. Chiar dacă ieri înseamnă alb, frumos şi negru deopotrivă, rămânem cineva care are identitate, altfel noi vom deveni marii perdanţi... doar pentru a câştiga „cea mai frumoasă zi”.

– Este posibilă literatura în absenţa iubirii?

– Este un sentiment atât de complex, încât cred că nici cuvintele, indiferent de scriitură, nu le-am putea lega între ele dacă nu ar exista iubirea. Suntem compuşi din dragostea faţă de orice ne înconjoară şi faţă de noi, deşi spunem adesea că fiinţa noastră intră în subsidiar. Prezenţa acestei emoţii fascinante ne raportează diferit la bucurie, tristeţe, revoltă, trecere, succes sau declin. Este ceva flu şi incuantificabil. Poate fi muzica pe care nu o auzi, litera pe care nu o înţelegi, culoarea care cade dintr-un tablou, fotografia mişcată, tăcerea aerului şi pulsaţia aceea care ne lasă amprenta în Univers. Poate fi orice... Cred că iubirea locuieşte în suflet. Cum poţi să scrii în afara acestei esenţe imateriale?

Într-un roman, proză scurtă, poveste sau poem, chiar dacă iubirea nu se întâmplă, cineva va gândi, va vorbi întotdeauna sau va visa despre ea. Redau două fragmente din romanul Bărbaţi singuri în care personajele invocă acest sentiment: „În puţinul timp, eu visasem că eram singur într-un carusel. După câteva rotaţii se urcase o fată căreia nu putusem să-i disting chipul. Dar auzisem clar cum îmi spusese că iubirea seamănă cu maşinăria aceea în care noi ne rotiserăm. Alergasem să o prind; nu reuşisem. Uneori ea întorcea faţa, râdea şi, tocmai când degetele noastre se atinseseră, cineva o smulsese brutal de lângă mine. Rămăsesem singur, mă transformasem într-o fiinţă fără contur care plutea, murmura şi învârtea caruselul acela ocupat doar cu scheletul singurătăţii mele...”; „După-amiaza aceea a fost una dintre cele mai frumoase. Pentru prima dată în viaţa mea am realizat ce înseamnă familia adevărată; se află deasupra oricărei minuni, ca şi iubirea, da – liantul acela care nu se vede întotdeauna, dar care este în stare să consolideze singur cele mai adânci crăpături.”

– Ce se întâmplă cu personajele pe care le-aţi creat? În ce relaţie rămâneţi cu ele, cu „aburul lor de mână”?

– Întotdeauna când scriu, o parte din mine coboară printre personaje. Este o formulă magică. Uneori personajele vin din lumea lor pe scena mea, îmi vorbesc despre scriitor cu gratitudine sau cu reproş. Alteori, ele însele îmi înmânează manuscrisul (ca în romanul Anatomia sugestiei). La final, eu şi celălalt eu (partea din mine care scrie) ne despărţim de ele cu dificultate şi le promitem că le vom duce povestea mai departe – precum în romanul Kanaka şi Step pe o planetă sălbatică. Când apar aceste efuziuni, înseamnă că pe ring ar trebui să rămân singură, să trimit scriitorul în lumea lor... „Să mergi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să alergi atunci când este cazul. Să te opreşti pentru o clipă când nu ai înţeles mesajul din adânc. Apoi să fugi pentru a recupera. Şi să speri că drumul tău este al inimii şi al minţii, deopotrivă. Să nu ripostezi imediat. […] Şi, când între degete îţi va rămâne esenţa, să o miroşi ca pe o floare rară, apoi s-o dăruieşti” – Step pe o planetă sălbatică.

– Vi s-a întâmplat să citiţi, să ştergeţi şi apoi să rescrieţi un fragment?

– În poezie mi se întâmplă rar. Nu pot interveni pe un sentiment acut. Nu ştiu cum aş putea să fac pentru a nu mă îndepărta de sens. Lacrimile de acum, dacă ar aluneca pe obrajii acelui poem, nu ar putea fi clone ale lacrimilor din acel moment.

În proză, soluţia de moment nu figurează întotdeauna ca ideală. Este perfectibilă. Aici un fragment poate fi rescris până ajunge la acurateţea dorită. Uneori te ataşezi atât de mult de personaje, încât îţi este teamă ca printr-o interdicţie specială să nu le răneşti. În romanul Bărbaţi singuri am rescris finalul. Am plâns când l-am terminat. Foarte greu m-am desprins de eroii mei; toţi erau protagonişti.

– Cine este prima persoană care citeşte un manuscris de-al dumneavoastră?

– Imaginaţi-vă scena rotativă de care vă vorbeam. Partea din mine care scrie, cu obrajii umezi şi ochii împăienjeniţi, se aşază pe scaunul din mijlocul scenei. S-a îndepărtat cu greu de personajele pe care doar le mai aude. Eu stau în spatele scriitorului din mine. Ar putea fi o dedublare. Citesc manuscrisul, dau verdictul; întotdeauna el a fost flu – spus şi de mine, tot în lacrimi. Apoi cartea pleacă simplu spre alţi oameni. Lumea este largă...

– Vine onestitatea în proză odată cu maturizarea, în timp?

– În general, personajele mele nu sunt confecţionate într-atât încât să se îndepărteze foarte mult de original: eu, oamenii pe care i-am cunoscut, oamenii din mine care s-au născut ca reacţie la o realitate dureroasă sau incomodă. Şi dacă au fost câţiva pe care nu i-am regăsit în jur sau în mine, cum să le spun că sunt străini, când le-am dat din sufletul şi gândul meu fără să mă împuţinez? Ficţiuni, da! S-ar putea întâmpla. Dar uneori ficţiunea porneşte de la cel mai crunt adevăr. Aproape nimic nu poate să fie fals, câtă vreme degetele care scriu pornesc din spirit şi din creier. Să cobori printre personajele tale, să le simţi, să le înfrunţi, să le cerţi sau să le mângâi pe creştet, să te multiplici, să intri pe sub pielea lor atât cât este nevoie pentru a le înţelege, a le recompune, a le desena menirea sau doar a o schiţa; apoi să urci, să te aşezi pe scaunul acela, alături de scriitorul din tine, scaunul situat pe scena care se roteşte şi se numeşte viaţă... Este un adevăr. Cum poate să nu fie onest? Timp, maturizare? Nu! Adevărul este adevăr din faza de prunc.

– Care au fost cele mai frumoase cuvinte pe care le-aţi auzit de la cineva care v-a citit o carte? Scrise, spuse, transmise...

– În anul 1992, în ziua în care a apărut romanul Şi totuşi... happy-end, am avut o experienţă tragică. Am refuzat să mai scriu – din teama de a nu spune ceva care s-ar putea întâmpla. După aproape 20 de ani, am căutat cartea pe Google. Am găsit fragmente din roman, referinţe critice şi, într-un blog, un gând: ,,... este cartea care mi-a înrâurit adolescenţa!”. A fost momentul în care am hotărât să sparg zidurile şi să şterg praful de pe omuleţul înghesuit într-un colţ din mine.

– Dacă ar fi să vă descrieţi într-o frază, cine este Ileana Popescu Bâldea?

– Un om simplu, cu un acut simţ al dreptăţii, liber şi adevărat – câtă vreme AI nu-i va strâmba braţul unui cromozom. Sau altfel: ,,Poezia este omul din mine, iar eu sunt haina ei!” –din volumul Zvonuri şi lilieci.